Intervenţie contestată, detestată şi temută de-a lungul vremii datorită efectuării în condiţii greu de imaginat, fără anestezie, şi a mortalităţii materne şi perinatale ridicate, cezariana, intrată astăzi în rutina obstetricii, a ridicat unele dintre cele mai spinoase probleme etice din toate timpurile. Originea corectă a cuvântului cezariană este probabil, cea propusă de Delee în 1913, când a afirmat că provine din “cesaru” care în latină înseamnă a tăia.
Într-o societate fidelă mitului Genezei, care promova ideea unui Dumnezeu-Tată simbol al puterii masculine care pedepseşte pe Eva şi urmaşele ei condamnându-le să se supună bărbaţilor lor şi să nască copiii în dureri, vreme îndelungată, femeile au suferit consecinţele fizice, uneori fatale, ale acestei mentalităţi impuse de credinţă. Prin urmare viaţa femeii era mai puţin importantă decât a urmaşului.
Atestată încă din timpuri străvechi şi grevată de o mortalitate extrem de ridicată în rândul parturientelor, naşterea prin cezariană a presupus înaintea epocii moderne efectuarea unei alegeri: decizia salvării vieţii mamei sau a fătului. Alegerea o putea efectua familia, prin reprezentanţii masculini, medicul, bărbat şi el, cu sfatul şi binecuvântarea clerului bisericesc, apăraţi de lege.
Deoarece în miturile şi legendele ţărilor Europei antice operaţia cezariană era relativ frecvent întâlnită, se poate conchide, deoarece toate aceste mituri şi legende aveau o bază în realitate, că cezariana era întâlnită şi în practică.
Prima cezariană „pe viu” cu supravieţuirea postoperatorie a mamei, atestată documentar, s-a efectuat în 1610, de către chirurgul Jeremias Trautmann, soţiei dogarului Opitz.
Conform protocolului consemnat de profesorul Daniel Sennert, Colegiul medical care a consultat femeia a ajuns la concluzia că „mama şi copilul ar fi în pericol dacă totul ar fi lăsat să decurgă natural. Ajutor nu poate fi dat decât prin operaţie”. Soţul şi soţia au fost amândoi de acord cu operaţia. Uterul nu a fost închis prin cusătură, ajungând să supureze, dar ulterior vindecându-se cu ajutorul unor medicamente, până a ajuns la forma normală după 14 zile. La mai mult de două săptămâni de la intervenţie lăuza moare subit, negăsindu-se după deschiderea trupului nicio cauză aparentă legată de naştere.
Modificările au apărut treptat, atât în lege, în doctrina bisericii, cât şi în morala oamenilor.
Se practică din ce în ce mai frecvent intervenţia cezariană pe viu, femeia alege conştient intervenţia şi are un cuvânt de spus, chiar dacă ştie că aceasta îi primejduieşte viaţa.
Pe 29 iunie 1793, un anume medic pe nume Smith a practicat, de comun acord cu doi confraţi şi rudele femeii, la Edinburgh, prima cezariană atestată pe o femeie vie în Anglia, după şase zile de travaliu. Rezultatul a fost extragerea unui copil mort şi decesul mamei, după o zi (Young 1944). Cu toate acestea, aproape un an mai târziu, documentaristica arată faptul că „moaşa Mary Donnaly practică cezariana pe o femeie vie” care supravieţuieşte datorită suturii uterului cu aţă de mătase fiartă.
Până atunci nu se obişnuise sutura uterului, considerându-se că acesta are o mare putere retractilă. Succesul acestei intervenţii trezeşte invidii, neacceptare şi blam în rândul medicilor care se consideră concuraţi.
Timp de 288 de ani, în întreaga Europă au fost înregistrate doar 79 cezariene cu succes. Denman, în 1794, pune problema etică a „salvării vieţii fătului cu preţul vieţii mamei”, ceea ce arată că, multe cupluri, după încercări eşuate de a aduce pe lume un copil viu, apelează la cezariană pentru a împlini scopul marital, de a aduce pe lume un urmaş, chiar dacă aceasta poate însemna moartea mamei. De abia Hull, în 1798, ridică problema etică a cezarienei în mod deschis, fie în varianta salvării copilului dacă mama este moartă, fie a mamei dacă copilul este mort, fie pentru salvarea ambilor dacă trăiesc amândoi.
În România, prima operaţie cezariană atestată documentar s-a efectuat la Iaşi, în anul 1890 de către doctorul Vasile Bejan, unei gravide nanice, extrăgându-i-se un făt de 3120 grame. Odată cu sutura în trei straturi a lui Kehrer şi Sanger, istoria operaţiei cezariene este revoluţionată, scăzând mortalitatea femeilor, operate după metoda lor, la 4% (1899).
Privitor la chestiunea cezarienei, medicii sunt cei care decid dacă şi când este momentul să intervină. În familie, problema este mai simplă, femeia are drept de opţiune, riscurile, în cazului refuzului, aparţinându-i, dar cu consecinţe asupra copilului. Este însă de datoria medicului să explice, clar, riscurile acceptului sau refuzului cezarienei.
Cezariana este practicată în cea mai mare parte de medici şi, în anumite cazuri, şi de moaşe, în ţările unde legea stipulează norme în acest sens.
La începutul secolului al XX-lea indicaţiile cezarienei nu se mai limitau doar la imposibilitatea naşterii pe cale naturală, în anii ’60 indicaţiile absolute ale cezarienei întâlnindu- se doar la 1% dintre cazuri. Progresele anesteziei, ale asepsiei şi antisepsiei, antibioterapiei, perfecţionarea tehnicilor operatorii, monitorizarea fetală, reducerea mortalităţii materne şi perinatale, au deschis o nouă era pentru cezariană, aceasta devenind o operaţie aproape banala cu riscuri minime pentru mamă şi făt.
Naşterea tinde să devină, tot mai frecvent, medicalizată, termenul de „medicalizare” referindu-se la cezariană, în special la cea electivă, considerată de majoritatea medicilor drept un lucru anormal. Totuşi, acolo unde legislaţia permite, sau tacit, cu complicitatea unor medici, în ţările unde legislaţia stipulează că cezariana nu este electivă, ci se face doar la indicaţie medicală, femeile aleg această cale de naştere fie pentru a reduce durerile şi durata naşterii, fie din frică de anumite complicaţii peri sau postnatale precum moartea copilului, fie pentru conservarea funcţionalităţii organelor pelvine sau prezervarea funcţiei sexuale.
Nu se mai pune problema cine alege şi ce. Sunt dese situaţiile în care femeia alege şi solicită cezariana. Dacă femeia solicită cezariana însemnă că implicit este de acord cu ea, însă problema care se pune este cea de aspect al consimţământului informat, dat fiind că, fiind o intervenţie chirurgicală, cezariana comportă nişte riscuri anestezice, cardio-respiratorii, hemodinamice etc. Chiar şi această solicitare trebuie făcută în deplină cunoştinţă de cauză, după primirea informaţiilor despre tot ce presupune procedura chirurgicală, ca tehnică şi risc. Cezariana la cerere apare din dorinţa mamelor de a avea mai mult control asupra procesului naşterii şi dintr-o dorinţă de a se şti în siguranţă.
Indicaţia intervenţiei cezariene este, astăzi cu certitudine, datoria medicului, care joacă rolul principal.
http://www.trilulilu.ro/bogdanbobu/ea8967ba345043
Blogenciclopedia (14) – Cezariana
10/11/2009 de noapteaiguaneiRevista presei…
10/11/2009 de noapteaiguanei
O femeie trebuie să…
08/11/2009 de noapteaiguanei Uneori este greu, dar o femeie trebuie să…
(sursa: mail)
-
O FEMEIE TREBUIE SĂ AIBĂ
Suficienţi bani în contul ei ca să se poată muta sau închiria olocuinţă, chiar dacă ea nu vrea niciodată asta… sau nu este nevoită să facă asta… -
O FEMEIE TREBUIE SĂ AIBĂ
Ceva pentru îmbrăcat care să fie perfect pentru serviciu sau pentru o întâlnire cu cineva “visat” şi care trebuie să fie gata într-o oră… -
O FEMEIE TREBUIE SĂ AIBĂ
O tinereţe pe care să o lase mulţumită în urmă… -
O FEMEIE TREBUIE SĂ AIBĂ
Un trecut suficient de “suculent”, pe care îl va putea povesti când va fi bătrână… -
O FEMEIE TREBUIE SĂ AIBĂ
oOprietenă/un prieten care să o facă întotdeauna să râdă… şi una care să o lase să plângă… -
O FEMEIE TREBUIE SĂ AIBĂ
Sentimentul de control asupra destinului ei… -
O FEMEIE TREBUIE SĂ ŞTIE
Cum să “cadă” în iubire fără să se piardă… -
O FEMEIE TREBUIE SĂ ŞTIE
Cum sa părăseasca un serviciu, să întrerupă o dragoste şi să se confrunte cu o prietenă, fără să întrerupă prietenia… -
O FEMEIE TREBUIE SĂ ŞTIE
Când poate să insiste mai tare… şi când trebuie să plece. -
O FEMEIE TREBUIE Să ŞTIE
Că nu poate schimba lungimea picioarelor, lăţimea şoldurilor sau natura părinţilor să… -
O FEMEIE TREBUIE Să ŞTIE
Că poate nu a fost perfectă copilăria ei, dar că s-a terminat… -
O FEMEIE TREBUIE SĂ ŞTIE
Cce trebuie să facă, sau să nu facă, pentru a fi iubită mai mult… -
O FEMEIE TREBUIE SĂ ŞTIE
Cum să trăiască singură… chiar dacă ei nu-i place asta… -
O FEMEIE TREBUIE SĂ ŞTIE
Pe cine să creadă, pe cine să nu creadă şi de ce ea nu trebuie să ia unele lucruri ca pe o ofensă personală… -
O FEMEIE TREBUIE SĂ ŞTIE
Ce poate sau ce nu poate îndeplini într-o zi, într-o lună… şi într-un an…
Repertoriu de… scuze
07/11/2009 de noapteaiguaneiDe câte ori nu suntem nevoiţi să găsim câte o scuză care nu doar să ne scoată din necaz, dar să fie atât de credibilă încât să ajungă să ne convingă şi pe noi înşine… Şi, mai ales de câte ori nu inventează alţii scuze pe care noi ar trebui să le “înghiţim”?
Acum o să spuneţi că este vorba de “minciuni” – ei bine, da, minciuni! cine nu a minţit (sau este convins că nu a fost minţit!) nici măcat o dată, să arunce primul piatra! De câte ori nu aţi avut telefonul pe silance şi “nu l-aţi auzit”, de câte ori nu aţi fost într-un loc “fără semnal”, de câte ori nu v-a “murit” bateria telefonului…
Ca să nu mai spun că la volan, întotdeauna, se consumă “doar un pahar cu bere” sau nu traversăm pe trecerea de pietoni pentru că avem o “urgenţă”…
- Nu pot veni în excursie - i-am promis mamei că o însoţesc la spital! - Aş merge cu tine la cumpărături, dar tocmai m-a sunat un coleg de la serviciu că vine să îmi repare calculatorul, cine ştie când îl mai prind liber… - Ţi-aş înapoia datoria, ştii că sunt de cuvânt, dar, crede-mă, nu ştiu ce fac ăştia de la bancă! Nu mi-au intrat banii! Aştept de două săptămâni! S-o fi rătăcit O.P.-ul! - Soţul meu meştereşte la maşină, în parcare, dacă este urgent, cobor eu să îi duc telefonul… nu merge liftul şi stăm la etajul 10, dar dacă arde…Ghinionul este că, atunci când se iveşte câte o “urgenţă” în materie de scuză plauzibilă nu am prezenţă de spirit să găsesc ceva plauzibil… M-am hotărât: îmi cumpăr un repertoriu şi încep să-mi “construiesc” scuze (nevinovate pentru momente la fel de nevinovate!)… ha, ha, ha! M-aţi luat în serios? Nu, nu îmi caut scuze de pe acum, dar cei care mă mint aş vrea să ştie că “nici noi nu suntem proşti”!… Oameni buni, sunteţi patetici! Când “inventaţi” ceva, asiguraţi-vă mai întâi că măcar voi credeţi ceea ce spuneţi! Dacă nu aveţi prezenţă de spirit, cel puţin v-am vândut pontul: făceţi-vă un repertoriu din timp!
Amintiri din copilărie
07/11/2009 de noapteaiguaneiSpre deosebire de mulţi alţii, am privilegiul de a avea dulci amintiri din copilărie, amintiri din vacanţele petrecute la bunici, “la ţară”. Din nefericire, amintirile acestea se opresc pe la 9-10 ani, când bunicii mei au plecat dintre noi. Cu toate acestea, am ce să îmi amintesc. Şi asta îmi dă un sentiment plăcut…
- Nu cred că împlinisem şase ani, când eu şi vărul meu ne-am hotărât să facem nuntă. Îmbrăcaţi ca la un bal mascat, eu cu o cămaşă de noapte lungă a bunicii şi o perdea pe cap pe post de voal, el cu un scăunel atârnat de gât cu care “chema” nuntaşii la petrecere, într-o hărmălaie de nedescris, ne-am dus la bunicul (stătea, ca omul, la un pahar cu vin cu un nene din sat – bunicul mai vindea vin celor care îi apreciau recolta proprie!) şi, întânzându-i 3 lei, l-am rugat să ne vândă şi nouă o juma’ de kil’ de vin să avem cu ce servi invitatii la nuntă… Bunicul s-a supărat rău pe noi – ne-a muştruluit zdravăn - aveau să creadă cei din sat că ne dă vin pe bani…
- Şi nici nu i-a trecut bine supărarea de la nuntă, că a doua zi am plecat să pescuim în Râmnicu Sărat, care curgea prin spatele grădinii, promiţând a fi acasă pân-a fi gata mămăliga! Toate bune şi frumoase, dar, neavând unelte pentru pescuit, ne-a venit ideea îndrăzneaţă de a-i prinde făcând două “diguri”. Peştii urmau să stea liniştiţi şi să aştepte să îi luăm dintre cele două “construcţii” ingenoiase. Doar că, a construi două diguri nu-i treabă uşoară. Şi am tot căutat noi o porţiune de râu mai puţin adâncă, loc ce se afla la câteva sute de metri de casă, după un mal destul de înalt. - Da’ cine mai ţinea cont de depărtare… Iar de timpul care se scurgea şi seara care se lăsa, precum şi de ploaia care începuse “umfla” Râmnicu, nici atât! Habar n-aveam noi că bunicii şi toţi vecinii ne-au căutat peste tot în sat ore în şir, mai puţin după malul unde ne ridicam frumuseţe de zid chinezesc… Cert este că în seara aceea am mâncat… peşte cu mămăligă goală. Şi am mai stat şi la colţ vreo câteva ore bune, să ne fie învăţătură de minte!
- Mi-amintesc cu mare drag de “mamaia de ochelari”… Era mama unui unchi de-al meu, o femeie scoasă parcă din cărţile de poveşti. Era bunicuţa ideală. Şerbet, dulceaţă de trandafiri şi multe bunătăţi găseam la ea mereu! Avea o casă veche, din paiantă, cu muşcate multicolore şi cu o prispă lipită pe jos cu pământ, cu o balustradă scundă de lemn. Scundă ar părea acum, căci pe atunci pentru noi era precum un balcon, pe care îl consideram vapor şi de pe care “pescuiam” găini şi raţe, mâţe şi alte orătănii. Era printre puţinele persoane pe care le văzusem cu aşa ochelari (avea dioptrii foarte mari iar lentilele groase făceau ca ochii să îi pară mult mai mari şi mai strălucitori, ceea ce ne fascina!). După puţin timp aveau unul din braţe legat cu sârmă (nu spun de ce, vă închipuiţi voi!) Dar de atunci i-a rămas numele “mamaia de ochelari”…
- Mă obseda mereu o sfoară agăţată într-un cui, în bucătărie, deasupra plitei de la soba de teracotă. Făceam ce făceam luam sfoara din cui şi o băgam în foc. Îmi plăcea cum ardea uşor… uşor… Târziu am înţeles de ce bunica devenea agitată înaintea fiecărei mese, după ce răsturna mămăliga pe tocător: era sfoara cu care tăia mămăliga. Un procedeu care, pe vremea aceea, mă uimea. Nu îmi reuşea niciodată tăierea unei felii perfecte, aşa cum îi reuşea ei… Mai târziu, am lăsat sfoara la locul ei, în cui - văzusem unde ţine ghemul!
- Construise bunicul o lojnită (un grătar din nuiele pe care usca merele şi perele şi afuma prunele). Era întocmai unei căsuţe în miniatură. Jos, la “subsol”, era o adâncitură în care se făcea focul. Fumul călduţ avea “datoria” de a afuma prunele. Sus, cam la doi metri înălţime era leasa, acel grătar (nu ştiu din ce lemn se făcea) pe care se aşeza stratul de fructe ce urma a se conserva prin fum. Ce te faci când doi zănatici au poftă de porumb copt iar răbdarea nu este puctul lor forte? Şi uite cum jumulim noi toţi porumbii din curte şi înteţim focul să fie taman bun pentru copt ştiuleţii. Ce nu ştiam însă, era faptul că sus prunele nu aflaseră de planul nostru ca să părăsească “nava” şi ne-am ales cu porumbul jumulit, cu prunele arse şi cu o nouă pedeapsă…
Trebuie să vorbim!
06/11/2009 de noapteaiguaneiEste una din expresiile care… spune totul dintr-o dată.
Vi s-a întâmplat? A trecut şeful pe lângă tine şi ţi-a spus privindu-te în ochi “să vii până la mine în birou, trebuie să vorbim”! Ce s-a întâmplat în birou? Niciodată nu te-a anunţat că vei fi promovat sau că ai primit o mărire de salariu. Din contră – fie ai greşit ceva, fie te-a anunţat că eşti concediat, fie ţi-a atras atenţia că “vorbeşti ce nu trebuie” sau altă bazaconie neplăcută.
Doamne fereşte să ai pe cineva internat iar medicul care se ocupă de persoana respectivă să îţi spună “trebuie să vorbim”! – te vei gândi imediat că vei fi nevoit să întrebi “cât mai are”? sau “ce se mai poate face”?…
În cuplu, “trebuie să vorbim” înseamnă mai întotdeauna “hai să ne certăm”! sau “cum naiba să te anunţ că ne vom despărţi”. Niciodată nu anunţă ceva bun. ..
Oare cine sau ce a dat rezonanţa negativă unor cuvinte atât de nevinovate, simple de altfel?
Blogenciclopedia (13)- grupele sangvine
06/11/2009 de noapteaiguaneiSe ştie că indivizii din populaţia umană pot avea patru grupe de sânge notate A, B, AB şi O. Aceste grupe de sânge sunt determinate genetic de trei gene polialele notate LA , LB şi l. Genele LA şi LB sunt dominante asupra genei l, iar împreună sunt codominante, adică determină un fenotip nou – grupul de sânge AB. Ca urmare, indivizii pot fi fenotipic şi genotipic de mai multe tipuri:
În cazul fenomenului de codominanţă, ambele gene sunt funcţionale, determinând apariţia unui fenotip nou. Genotipul heterozigot LA LB se manifestă prin grupul sangvin AB.
Pentru realizarea de transfuzii sangvine trebuie cunoscute grupele de sânge ale donatorului şi receptorului. Cunoaşterea modului cum se moştenesc grupele sangvine are importanţă şi în stabilirea paternităţii. Astfel, cunoscând grupul sangvin al copilului şi al mamei, se pot cunoaşte grupele sangvine posibile ale tatălui prezumtiv. De exemplu, în cazul în care copilul are grupa A şi mama grupa O, tatăl nu poate avea decât grupa A sau AB, celelalte două grupe fiind excluse.
Genotipuri şi fenotipuri posibile:
| Grupe sangvine (fenotipuri) | Genotipuri |
| A | LA LA sau LAl |
| B | LB LB sau LBl |
| AB | LA LB |
| O | ll |
| Copilul(grupa A) | Mama (grupa O) | Genotipurile şi fenotipurile posibile ale tatălui |
| LAl(heterozigot) | ll(homozigot) | LALA sau LAl şi LALB(grupa A)(grupa AB) |
Nişte ţărani…
01/11/2009 de noapteaiguaneiS-a mai deschis un uriaş loc de fiţe… încă un “mol”! Şi pentru că se află la doi paşi de casa mea, am pornit şi eu în vizită! Cum gură-cască erau o grămadă, m-am strecurat şi eu printre ei…
Şi cum mă plimbam liniştită făcând “inventarul” firmelor mai mult sau mai puţin “expozante”, în spatele meu aud o discuţie “elevată” între două domnişoare ce ieşiseră, probabil, la “studiat terenul”.
- Fată, uită-te şi tu ce lume! Pe aici sunt numai ţărani!
- Ei, şi tu! Au venit şi ei să vadă cum e în mol, să nu moară proşti!
- Unde o fi fată, KFC?
- Poate nici nu este!
- Ba nu, fată, în prospecturi scria că este! Hai să mai căutăm! Poate ne întâlnim şi noi cu cineva să ne facă cinste!
No comment!
Update Voinţa 9.0
30/10/2009 de noapteaiguaneiDacă auzi “vreau să slăbesc” – răspunzi nonşalant: se poate: nu-ţi trebuie decât VOINŢĂ!
Colegul vrea să se lase de fumat? Este simplu: are nevoie în primul rând de VOINŢĂ!
Bineînţele sunt doar două exemple de care ne lovim la tot pasul.
Voinţa se pare că este termenul “cheie” folosit de sfătuitori. Cei care se plâng sunt priviţi compătimitor. Expresia “nu pot” – este anihilată – imediat apare cineva care spune clar: “dacă VREI, poţi!”
Nimic mai adevărat! Voinţa este condiţia necesară şi suficientă pentru a obţine ceva în viaţă!
Cunosc mulţi oameni ambiţioşi. Dar, aha, uite că există şi un dar: voinţa unora are limite doar de ea stabilite. Se simt uneori precum cel care la şcoală a alergat proba de rezistenţă cot la cot cu ceilalţi colegi, dar s-a prăbuşit cu câţiva metri înaintea liniei de sosire. Sau ca atunci când cel ce are de recitat pe scenă o poezie destul de lungă şi încâlcită, este perfect, dar uită ultimul vers şi se face de ruşine. Ca atunci când se grăbeşte să reinstaleze Windows-ul, iar când instalarea ajunge la 99,9% calculatorul se blochează şi se duc de râpă toate planurile…
Da, voinţa unora se opreşte de multe ori la 99,9%. Adică renunţă când nu trrebuie, sau… Şi, bineînţeles, sunt nemulţumiţi!
Se întreba cineva zilele trecute de şi-ar putea găsi un update pentru progrămelul “Voinţa 9.0”. Voi ştiţi? Se poate?
Tu-tu-te-n cuL!
29/10/2009 de noapteaiguaneiÎn parc, regula numărul 1 este să vorbeşti frumos. Să nu înjuri. Următoarele – nu ştiu câte (probabil mai mult de zece!) nu au o ordine prestabilită. Dar este clar că nu ai voie să fumezi, să mănânci, să vorbeşti în şoaptă…
Da, parcă este interzis a vorbi în şoaptă! În permanenţă auzi “zbierând” câte o mamă, bunică sau bonă: “Nuuuuuuu! Andreiiiii, nu te duce acolo!!!! Nuuuuu ai voie pe stradăăăă!!!” – sau altele de genul ăsta. Stau de vorbă ciorchine şi, când îşi dau seama că princhidelul a “profitat” de totala lipsă de atenţie, încep a urla cu spor şi a face (unica) alergare pe ziua respectivă – cursa contra-cronometru după piciul ce capătă chiar atunci o viteză de mamă-mamă, de parcă ar zice zâmbindu-şi ştrengăreşte: “hai, pune-ţi copsa la mişcare, hai că poţi, hai, mai repede!”…
De ce nu trebuie să înjuri în parc? Pentru că “aud copiii”. Aha! Da, nu am obiceiul de a înjura, însă la câte înjurături îmi aud urechide din afara “incintei”… Doamne, Doamne… Chiar! Oare de unde o fi auzit Sorin expresia cultă pe care o adresează tuturor copiilor (şi chiar şi părinţilor, dacă nu i se face voia!): “tu-tu-te-n cuL de pLost”? sau cea cu “eşti cLetin, boule”?… Oare de acasă, de la mami şi de la tati? Da, când l-am întrebat, certându-l, pe cine a auzit vorbind aşa, mi-a răspuns nevinovat: “da’ mami îi zice aşa lu’tati şi nu o ceaLtă nimeni”!Nu, nu se fumează în parc, pentru că în acest fel copiii primesc o educaţie proastă în ceea ce priveşte fumatul. Regula, impusă de unii părinţi, este respectată doar de însoţitorii copiilor. Ceilalţi “participanţi” la viaţa parcului sunt exoneraţi de orice vină. Şi totuşi, aceeaşi părinţi care se abţin pe “băncile parcului”, acasă fumează fără reţinere în faţa copiilor, uneori chiar în cameră cu ei. Eiiii, educaţia se dă în “faţa clasei”, nu acasă, nu-i aşa?
Ce-ar fi dacă, educaţia s-ar face şi acasă, nu doar în “public”, de ochii lumii? Oricum, mai devreme sau mai târziu, odrasla vă va “da de gol”! Un tu-tu-te-n cuL va lămuri pe toată lumea cum staţi voi, părinţii, cu educaţia!
